A existat egalitate etnică sub comunism?

Evenimentul, moderat de istoricul Marius Turda, profesor de istoria biomedicinei la Oxford Brookes University, i-a avut ca invitați pe Dr. Virgiliu Leon Țârău, profesor universitar la Facultatea de Istorie și Filosofie a UBB, Dr. István Horváth, sociolog și cadru didactic al Institutului Maghiar de Sociologie și Asistență Socială al UBB, și Dr. Leonard Artur Horvath, istoric și cadru didactic al Facultății de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor și al Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul UBB. 

Discuția a pornit de la două întrebări majore: a fost comunismul trăit diferit de români și maghiari? Și, mai ales, a existat cu adevărat egalitate etnică sub comunism? 

Încă de la început, Marius Turda a subliniat că tema nu poate fi discutată doar ca un exercițiu academic, pentru că regimul comunist aparține încă memoriei vii a multor participanți. „Și cred că această dimensiune umană este importantă și o să încercăm să o aducem în această discuție. Vorbim ca și istorici, și avem specialiști de marcă aici, dar și ca oameni care au trecut prin acest experiment istoric. Și un experiment istoric a fost, dacă ne gândim bine.” 

De la „minoritate națională” la „naționalitate conlocuitoare” 

Prima parte a dezbaterii s-a concentrat asupra modului în care regimul comunist a definit minoritatea maghiară. Dr. István Horváth a explicat că, în anii 1950, terminologia oficială părea să ofere recunoaștere politică minorității maghiare, mai ales prin Constituția din 1952 și prin apariția Regiunii Autonome Maghiare. Totuși, această recunoaștere era limitată și strict controlată de stat. 

„Constituția din '52 se referă la minoritate națională, dar mai mult este singurul act constituțional din România care menționează maghiarii și secuii. Termenii de maghiar și secui sunt incluși în Constituție”, a spus István Horváth. El a atras atenția că această etapă a fost urmată, treptat, de schimbarea limbajului oficial: de la „minoritate națională” la „naționalitate conlocuitoare”, apoi la formule care dizolvau diferența etnică într-o identitate politică românească. 

„După termenul de naționalitate conlocuitoare, care încearcă să evite terminologia de minorități naționale cu conotație politică și vorbește doar de naționalitate, începe apoi trecerea spre formula de cetățeni români. Se schimbă radical contextul ideologic și vorbim de români vorbitori de limbă maghiară. Se trece, astfel, la o dublă determinare ideologică.”, a elaborat István Horváth. 

Această transformare terminologică nu a fost doar o chestiune de vocabular. Ea a reflectat trecerea de la o promisiune formală a recunoașterii la o politică tot mai centralizată, în care problema minorităților devenea strict o problemă de politică internă a statului român. 

Paradoxul anilor ’50: recunoaștere constituțională, control politic 

Dr. Virgiliu Leon Țârău a completat perspectiva, arătând că drepturile acordate la nivel constituțional au coexistat cu represiunea elitelor maghiare. În lectura sa, anii 1950 au fost marcați de un paradox dur: în timp ce statul oferea, formal, drepturi, în practică avea loc o dizolvare a elitelor locale: „În momentul în care Stalin dădea cu o mână drepturi nemăsurate din punctul ăsta de vedere, aparent, constituțional vorbind, în realitate, politica statului era aceea de a reprima și de a nivela elitar grupul etnic despre care se făcea vorbire, pentru că, până la urmă, a fost o decapitare.” 

În acest context, discuția a atins și rolul elitelor comuniste maghiare în procesul de sovietizare, naționalizare și colectivizare. Participanții au subliniat că regimul a folosit adesea actori locali pentru a implementa politici care au dus la destructurarea vechilor instituții comunitare: biserici, școli confesionale, organizații culturale, forme de proprietate și solidaritate economică. „Este o situație interesantă, dacă stăm să o analizăm, plecată odată cu intrarea administrației sovietice, în România și în Ardealul de Nord. Practic, dacă stăm să ne gândim, maghiarii au fost oarecum invitați să intre în Partidul Comunist. Asta a fost o direcție venită de la Budapesta. Tocmai de asta, când administrația Petru Groza, să zicem, a intrat în Ardealul de Nord, a găsit deja o elită gata pregătită să intre în Partidul Comunist.”, a precizat Leonard Artur Horvath.  

Regiunea Autonomă Maghiară: autonomie sau experiment administrativ? 

Un punct important al dezbaterii a fost Regiunea Autonomă Maghiară, creată în 1952. Invitații au discutat atât realitatea instituțională a acesteia, cât și mitologia care s-a construit ulterior în jurul ei. Regiunea avea capitala la Târgu Mureș și includea actualele județe Harghita și Covasna, cât și o parte din județul Mureș, însă nu a avut un statut clar definit. István Horváth menționează: „Practic, elitele locale erau elite maghiare. Românii din regiune se plângeau foarte mult că limba maghiară era promovată ca limbă fără de care nu pot să funcționeze în acest spațiu. Din punct de vedere lingvistic, era o formă de bilingvism. Toate limbile erau recunoscute.” 

Această ambivalență a fost una dintre temele centrale ale serii: pe de o parte, existau spații în care limba și instituțiile maghiare păreau să funcționeze mai bine decât în alte părți ale țării; pe de altă parte, deciziile esențiale erau luate la București, iar autonomia nu a fost niciodată una reală în sens politic. 

1956 și forța identității naționale 

Revoluția maghiară din 1956 a reprezentat un alt moment-cheie al dezbaterii. Potrivit invitaților, ecoul evenimentelor de la Budapesta a fost major în România, atât pentru comunitatea maghiară, cât și pentru regimul comunist. Dr. Virgiliu Leon Țârău a subliniat că autoritățile române au înțeles atunci forța mobilizatoare a sentimentului național: „Ce au învățat ei a fost tocmai această energie pe care sentimentul identitar național o are în raport cu revoluția sau cu spiritul revoluționar. Și ăsta a fost un moment în care ei au învățat că trebuie să intervină în această logică și să transforme asta într-o mișcare de legitimitate.” 

În a doua parte a discuției, accentul s-a mutat spre anii 1970-1980, când regimul Ceaușescu a combinat tot mai vizibil comunismul cu naționalismul. Participanții au discutat despre restrângerea instituțiilor maghiare, despre politica de românizare, despre schimbările din sistemul educațional și despre transformarea istoriei Transilvaniei într-un teren de confruntare politică și istoriografică. 

Publicarea, în Ungaria, a volumelor „Istoria Transilvaniei” în 1986 a fost prezentată ca un moment de tensiune majoră. Relațiile româno-maghiare se deterioraseră puternic, iar dezbaterea istorică devenise un instrument al politicii de stat. Discuția despre trecut era, de fapt, o discuție despre legitimitate, identitate și control.  

Dincolo de documente: experiența celor care au trăit sub comunism 

Spre final, o intervenție din public a sintetizat complexitatea temei evenimentului. „Egalitate etnică sub comunism. Avem patru cuvinte și două dintre ele se bat de nu se poate. Egalitate și sub.” Aceeași intervenție a oferit și una dintre cele mai memorabile formule ale serii: „Asta e matematica egalității etnice sub comunism. Adică 11 unguri nu fac cât șapte oameni, că fac doar mai puțin.” 

Această frază a surprins esența dezbaterii: în comunism, egalitatea proclamată oficial nu a însemnat neapărat egalitate trăită. Statul putea recunoaște minorități, putea crea instituții, putea folosi limbajul drepturilor și al coexistenței, dar în același timp putea controla, limita, reorganiza și reduce autonomia reală a comunităților. 

Evenimentul de la Centrul MCC din Cluj-Napoca a arătat că istoria relațiilor româno-maghiare în comunism nu poate fi redusă la clișee. Nici la imaginea unei egalități garantate de stat, nici la ideea unei opresiuni uniforme și neschimbate. Realitatea a fost mai complexă: o succesiune de promisiuni, compromisuri, represiuni, negocieri și adaptări. 

Prin această dezbatere, seria „Românii și maghiarii în oglinda istoriei comune” și-a continuat miza principală: aceea de a aduce împreună istorici români și maghiari pentru a discuta teme care au produs interpretări divergente în cele două istoriografii. Iar concluzia serii a fost limpede: pentru a înțelege trecutul comun, nu este suficient să privim documentele oficiale. Trebuie să ascultăm și experiențele oamenilor care au trăit „sub” un regim în care egalitatea era adesea mai mult o formulă decât o realitate.