Reading time: 4 minutes
La începutul lunii noiembrie, Centrul MCC din Cluj a găzduit o nouă ediție a seriei Transylvania Lectures, având ca temă „Cultura neîncrederii – identitate colectivă în România?”. Evenimentul i-a adus în fața publicului pe dr. Radu Umbreș, antropolog la SNSPA, și pe dr. Cătălin Augustin Stoica, sociolog și profesor universitar la SNSPA, într-un dialog moderat de Alexandra Damian, expert în comunicare și manager de proiect al Mathias Corvinus Collegium.
O societate a suspiciunii
Neîncrederea pare să fi devenit una dintre trăsăturile definitorii ale societății românești contemporane. Dar cum am ajuns aici și ce mai putem face pentru a reconstrui încrederea?
„În primul rând, încrederea e percepută ca un lubrifiant necesar cooperării interumane”, a explicat dr. Cătălin Augustin Stoica, amintind una dintre definițiile propuse de sociologul american Mark Granovetter: „A avea încredere în cineva înseamnă convingerea că acea persoană nu va acționa împotriva intereselor noastre, deși ar avea de câștigat dacă ar face-o.”
În România, această încredere este însă distribuită inegal: oamenii au încredere în familie, rude și prieteni, dar mult mai puțin în ceilalți membri ai comunității sau în instituții.
„A avea încredere înseamnă a fi vulnerabil”
Antropologul Radu Umbreș, autorul volumului „Neîncrederea. Cum funcționează România profundă”, a vorbit despre mecanismele culturale și istorice care alimentează acest fenomen: „A avea încredere înseamnă a fi vulnerabil. Înseamnă a avea așteptarea că cineva, când ar putea să-ți facă rău, nu o va face.”
El a explicat că neîncrederea nu este un defect național, ci o strategie de adaptare: „Starea constantă a societăților umane, de-a lungul timpului, a fost cea de suspiciune. Într-un fel, enigma nu e de ce suntem neîncrezători, ci cum au ajuns unele societăți să aibă o încredere atât de ridicată.”
În viziunea lui Umbreș, familia rămâne „celula de protecție a individului” într-o lume în care instituțiile au fost, istoric vorbind, mai degrabă prădătoare decât protectoare.
Neîncrederea în cifre, sondaje și autoritate
Discuția a atins și un punct sensibil: felul în care neîncrederea se manifestă în raport cu știința, presa și sondajele de opinie. Dr. Stoica a explicat percepțiile publice asupra sondajelor: „E o teorie statistică în spate care arată că se poate. Dar oamenii citesc rezultatele prin lentila propriului partizanat politic: dacă sondajul arată bine pentru favoritul meu, e bun; dacă nu, e manipulare.”
O parte amplă a discuției a fost dedicată relației dintre neîncredere și proliferarea teoriilor conspirației. „Doar ceilalți au teorii ale conspirației. Noi avem adevărul, ceilalți sunt manipulați.”, a intervenit Umbreș, referindu-se la percepția pe care o avem unii despre ceilalți atunci când ne raportăm la teoriile conspirației. El a arătat că aceste credințe nu sunt neapărat semne de ignoranță, ci „semnale politice în jurul cărora oamenii se strâng”: Oamenii care cred în conspirații nu cred neapărat pentru că sunt prost informați, ci pentru că neîncrederea îi unește, iar suspiciunea devine un liant social.
Sociologul Stoica a completat: „În comunism, trăiam prin zvonuri. Când nu mai ai încredere în ce vine din sfera oficială, încerci să-ți definiezi realitatea.”
Social media – o rețea globală de neîncredere
Participanții au discutat și despre rolul rețelelor sociale în accentuarea polarizării: „Fiecare dintre noi umblăm în buzunar cu câte un studio de televiziune”, a remarcat Stoica. Deși platformele ne-au apropiat, ele „ne-au și atomizat”: activismul online oferă iluzia participării, dar inhibă implicarea reală – „am dat like, deci mi-am făcut datoria civică”.
Legat de identitatea colectivă, Stoica a explicat: „România nu e un bloc omogen. Avem diferențe regionale, istorice, culturale. Noțiunea de popor sau identitate colectivă e o construcție socială și politică, folosită uneori pentru a justifica stereotipuri și inegalități.”
Reconstruirea încrederii, un proiect colectiv
Spre final, cei doi invitați au oferit un mesaj de speranță. „Încrederea s se câștigă în picături de apă și se pierde într-un ocean. Dar fiecare experiență bună adaugă o cărămidă în zidul încrederii”, a spus Umbreș.
Reconstrucția începe de jos, din comunitate: din vecinătate, din cooperare, din mici acte de corectitudine cotidiană. Nici țările cu cele mai ridicate niveluri de încredere socială, ca Norvegia sau Finlanda, nu s-au născut societăți bazate pe încredere. Au devenit astfel prin practică și experiențe repetate de cooperare.
Cultura neîncrederii nu este o condamnare, ci o provocare colectivă. România nu duce lipsă de oameni buni, ci de contexte care să-i facă să colaboreze. După cum spunea Umbreș: „Poate că neîncrederea nu e o boală, ci o reacție rezonabilă la o istorie complicată.” Dar tocmai de aceea, reconstruirea încrederii devine cel mai important proiect al viitorului.
