Fantomele naționalismului: cum au marcat Martie Negru și Valea Uzului relațiile româno-maghiare după 1989

Sub titlul „Fantomele naționalismului după Revoluție: Martie Negru și Valea Uzului”, întâlnirea a propus o reflecție asupra felului în care naționalismul s-a reconfigurat după 1989, asupra violențelor de la Târgu-Mureș din martie 1990 și asupra modului în care tensiunile memoriei istorice au reapărut, aproape trei decenii mai târziu, în disputa din jurul cimitirului militar din Valea Uzului. 

Invitații serii au fost dr. Gabriel Andreescu, politolog și profesor asociat la Școala Doctorală de Filosofie, Sociologie și Științe Politice a Universității de Vest din Timișoara, dr. István Horváth, sociolog și cadru didactic al Institutului Maghiar de Sociologie și Asistență Socială din cadrul UBB, și dr. Zoltán Kántor, sociolog, politolog și director al Institutului de Cercetare pentru Politici Naționale din Ungaria. Discuția a fost moderată de dr. Marius Turda, profesor de istoria biomedicinei la Universitatea Oxford Brookes din Marea Britanie. 

În deschiderea dezbaterii, Marius Turda a subliniat că această a zecea întâlnire nu trebuie privită ca un final, ci ca începutul unei conversații mai ample. Ideea seriei a fost tocmai aceea de a crea un spațiu comun de discuție, dincolo de granițele interpretărilor istorice separate. „Sperăm că această serie va fi doar un început, mai degrabă decât un sfârșit”, a spus moderatorul, arătând că dialogul despre trecut rămâne necesar tocmai pentru că societățile nu pot trăi „în afara istoriei”. 

Titlul serii, „Fantomele naționalismului după Revoluție”, a trimis la acele prezențe ale trecutului care reapar în momente de criză. „Și fantomele au această calitate dublă. Unii le văd, alții nu le văd, alții le simt prezența, alții nu, dar ele simt într-un fel că au nevoie de o anumită viață”, a remarcat Marius Turda, introducând tema anilor ’90 ca perioadă în care spațiul public românesc și maghiar a fost reconfigurat rapid, adesea tensionat și uneori violent. 

Naționalismul, fenomen al tranziției 

Zoltán Kántor a propus o înțelegere mai largă a naționalismului, dincolo de imaginea sa imediată, asociată cu steaguri, lozinci sau gesturi simbolice. Din perspectiva sa, naționalismul trebuie analizat ca fenomen instituțional și politic, mai ales în perioade de tranziție. „Naționalismul este ceva mult mai adânc, este o politică de instituționalizare pe bază națională și se poate analiza cel mai bine la tranziții”, a afirmat acesta. Conform sociologului, evoluția din 1989 nu a însemnat doar trecerea de la unipartidism la pluralism politic sau de la economia centralizată la economia de piață, ci și redeschiderea întrebărilor fundamentale despre comunitate, majoritate, minoritate și stat. 

Drumul spre Martie Negru 

În acest context, apariția UDMR, revendicările legate de autonomie, educație și universitate în limba maghiară, dar și reacțiile naționaliste românești au contribuit la ceea ce invitații au descris drept o „renaționalizare a spațiului public”. Presa, organizațiile politice și culturale, discursul despre securitate și frica de separatism au creat o atmosferă în care tensiunile s-au acumulat rapid. Referindu-se la atmosfera premergătoare evenimentelor de la Târgu-Mureș, unul dintre invitați a sintetizat situația astfel: „Cutia cu pulbere este destul de bine ațâțată ca să expună un profil violent, să moară oameni.” 

Martie 1990 a fost discutat nu doar ca episod de violență interetnică, ci ca moment fondator pentru o anumită logică politică a tranziției. Participanții au analizat felul în care evenimentele de la Târgu-Mureș au fost percepute, mediatizate și instrumentalizate, dar și șocul produs asupra celor care trăiseră, în decembrie 1989, experiența fraternizării româno-maghiare. Zoltán Kántor a vorbit despre experiența sa directă din acele zile, amintind că a văzut pentru prima dată cum solidaritatea de după Revoluție putea fi înlocuită, foarte repede, de teamă și confruntare. 

Rolul elitelor într-o societate aflată în criză 

Gabriel Andreescu a insistat asupra rolului instituțiilor, al presei și al discursurilor antimaghiare în anii de început ai tranziției. Pentru el, una dintre mizele morale ale perioadei a fost confruntarea cu discursuri care pretindeau că vorbesc în numele românilor, dar care produceau ură și excludere. „Deci faptul că niște oameni vorbeau în numele românilor, adică și în numele meu, în acești termeni, mi s-a părut insuportabil și că merită să faci ce ține de puterea ta să confrunți mizeria asta umană cu care eram expulzați cu toții”, a spus Andreescu.  

O parte importantă a dezbaterii a fost dedicată întrebării de ce violențele din România nu au escaladat într-un conflict de tip iugoslav. Răspunsurile au fost nuanțate: lipsa unei tradiții de înarmare socială, limitele geografice ale posibilelor confruntări urbane, dar și intervenția societății civile și a unor elite intelectuale care nu s-au raliat discursului extremist. „În Iugoslavia, momentul de dezechilibru ultim a fost cel în care organizațiile cu valoare simbolică unuia scriitorilor sârbi, Academia Istoricilor, exact comunicatul istoricilor, s-au raliat lui Milošević”, a observat Gabriel Andreescu, subliniind că în România acest tip de aliniere simbolică nu s-a produs în aceeași formă. 

Dincolo de conflict: dialog și inițiative civice 

Discuția a trecut apoi spre inițiativele civice și intelectuale care au încercat, în anii ’90, să construiască un limbaj alternativ al dialogului româno-maghiar. Au fost evocate Liga Pro Europa, revista Provincia, dezbaterile despre Transilvania, proiectele de lege privind minoritățile și întâlnirile informale dintre elite politice și intelectuale. Gabriel Andreescu a amintit rolul fenomenului Bálványos, înainte ca acesta să capete sensurile politice ulterioare: „Bálványos a fost locul în care s-au întâlnit elite maghiare și elite române intelectuale politice.” În interpretarea sa, aceste spații de comunicare au contribuit la înțelegerile politice care au făcut posibilă o anumită normalizare a relațiilor româno-maghiare după 1996. 

Valea Uzului și provocările memoriei comune 

Totuși, invitații au arătat că reconcilierea politică și instituțională nu a rezolvat automat problemele de memorie, educație și percepție reciprocă. Valea Uzului a fost discutată tocmai ca un exemplu al reapariției acestor tensiuni. István Horváth a privit incidentul ca pe dovada faptului că anumite clișee istorice și reflexe naționaliste au rămas active, în ciuda integrării europene și a deceniilor de coexistență instituționalizată. „Din punct de vedere al unei culturi, al multiculturalismului luat în sensul unei educații, sensibilități, cunoașteri istorice, alte elemente, cred că Valea Uzului dovedește faptul că acesta este un eșec”, a afirmat acesta, folosind cazul cimitirului militar pentru a arăta limitele educației multiculturale și ale memoriei comune. 

Coexistența ca orizont comun 

În final, discuția s-a îndreptat spre prezent și spre viitorul relațiilor româno-maghiare. Gabriel Andreescu a subliniat că situația anului 2026 este radical diferită de cea a anilor ’90: „Ce se poate spune este că România din 2026 nu mai este România din anii 1990 și nici chiar de la începutul lui 2000. Integrarea Uniunii Europene a schimbat, din punctul meu de vedere, decisiv raporturile nu numai dintre Ungaria și România, ci între maghiarii transilvăneni și România.” În viziunea sa, miza clasică a reconcilierii româno-maghiare s-a schimbat, iar provocarea actuală este construirea unui viitor european comun. 

Zoltán Kántor a completat această idee într-o notă mai optimistă, afirmând că teama majoritară față de „pierderea Transilvaniei” s-a diminuat, iar UDMR este perceput tot mai mult ca un actor politic românesc, nu doar ca partid etnic. „Privind relațiile româno-maghiare, noi suntem reconciliați”, a spus acesta, adăugând însă că tensiunile pot rămâne prezente în societate. Important este ca ele să nu mai ducă la violență și ca subiectele sensibile să poată fi discutate fără rupturi definitive: „Oricând putem vorbi despre orice subiect delicat, sensibil, nu ne vom certa.” 

Ultima dezbatere din seria „Românii și maghiarii în oglinda istoriei comune” nu a oferit răspunsuri simple, dar a arătat cât de necesară rămâne conversația. Martie Negru și Valea Uzului nu sunt doar episoade izolate ale trecutului recent, ci repere ale felului în care memoria, frica, politica și identitatea pot reaprinde tensiuni atunci când nu sunt discutate deschis. În același timp, întâlnirea de la Centrul MCC din Cluj-Napoca a arătat că există și o altă tradiție: aceea a dialogului critic, a solidarității civice și a încercării de a construi o istorie comună, chiar și atunci când ea rămâne dureroasă. În încheiere, Marius Turda a propus poate cea mai importantă idee a întregii serii: dincolo de idealul unei reconcilieri depline, provocarea este să învățăm o coexistență bazată pe respect reciproc, pe o trăire onestă unii alături de alții și pe acceptarea faptului că fiecare comunitate își poate păstra și celebra propriile repere, fără ca acestea să devină un motiv de confruntare.