Reading time: 4 minutes

Pe 12 iunie, la sediul MCC din Cluj-Napoca, am stat de vorbă cu invitatul nostru, Radu Umbreș, despre unul dintre cele mai adânc înrădăcinate și, în același timp, mai puțin discutate fenomene care definesc societatea românească: neîncrederea.

Radu Umbreș este antropolog, conferențiar universitar la SNSPA (Școala Naţională de Studii Politice și Administrative), unde predă la nivel universitar și postuniversitar, autor, speaker și consultant în proiecte de comunicare științifică și cercetare socială aplicată.

Discuția a pornit de la cercetarea sa de teren desfășurată între 2008 și 2010 într-un sat din nord-estul României, denumit fictiv „Săteni”, dar ale cărui dinamici reflectă o realitate mult mai largă. Cartea sa, „Neîncrederea. Cum funcționează România profundă” (recent publicată și în limba engleză la Oxford University Press sub titlul Living with Distrust), oferă o radiografie fină a modului în care se construiesc – sau, mai degrabă, se limitează – relațiile de încredere într-o comunitate rurală. 

Radu Umbreș ne-a introdus într-o lume în care încrederea nu este un dat, ci o excepție, rezervată aproape exclusiv familiei. Spațiul domestic, marcat de granițe clare precum pragul casei sau gardul gospodăriei, devine un refugiu în fața unei societăți percepute ca fiind ostilă, instabilă și adesea periculoasă. În afara acestui spațiu de protecție, predomină prudența, reținerea și o vigilență constantă. Această orientare nu este întâmplătoare, ci are rădăcini istorice adânci: experiențele traumatizante ale colectivizării forțate, ale supravegherii generalizate din perioada comunistă, ale unor valuri de foamete și secetă de-a lungul timpului și, mai recent, incertitudinea economică și migrația în masă, toate au consolidat o cultură în care „e mai bine să nu ai încredere decât să regreți” și în care familia rămâne singura celulă a protecției și predictibilității.  

Unul dintre aspectele cele mai fascinante ale discuției a fost descrierea felului în care neîncrederea se transmite între generații. Copiii din Săteni nu doar că moștenesc o ladă de zestre, ci și o întreagă cultură a secretului și a disimulării. Sunt învățați de mici să evite întrebările venite din afară, să nu expună vulnerabilitățile familiei, să fie prudenți în exprimare și să mențină aparențele. Această educație nevăzută, dar profundă, funcționează ca un mecanism de autoapărare și devine parte integrantă a socializării. 

Radu Umbreș a vorbit și despre conceptul de „societate spate în spate”, în care oamenii nu se confruntă direct, dar sunt mereu atenți la semnele, gesturile și indiciile celor din jur. Într-o astfel de lume, comunicarea este adesea indirectă, iar încrederea se construiește lent, cu ezitări și rezerve. Informația circulă pe canale ocolite, iar lipsa transparenței contribuie la apariția și întreținerea teoriilor alternative, uneori chiar conspiraționiste, care devin mai credibile decât narațiunile oficiale. Într-un astfel de context, scepticismul nu este un semn de gândire critică, ci un mod de a trăi. 

Discuția a atins și întrebarea inevitabilă: cât din această cultură a neîncrederii este specifică unui sat românesc și cât poate fi extrapolat la nivel național? Radu Umbreș a subliniat că, deși contextul rural are particularitățile sale, logica suspiciunii și a retragerii în cercuri tot mai restrânse se regăsește în multe alte spații sociale – fie că vorbim despre blocurile din orașe, despre relațiile de vecinătate, despre interacțiunile cu autoritățile sau despre participarea la viața publică. Un exemplu concret menționat a fost cel al unei grădini urbane, unde locatarii nu colaborează și nu lucrează împreună pentru a o dezvolta și îngriji, dar observă cu mare atenție ce fac ceilalți locatari în relație cu ea și cine dintre ei a rupt florile, de exemplu. 

În final, am fost invitați la o reflecție comună pornind de la un gând al antropologului Vintilă Mihăilescu: „Să înțelegi fără să judeci, să accepți diferența și să o explorezi știind că ea nu exclude, ci se fundamentează pe o umanitate universală.” Într-o societate adesea polarizată și fragmentată, gândirea antropologică devine un instrument esențial. Ne poate ajuta să ne antrenăm răbdarea, empatia și curiozitatea – să privim dincolo de aparențe și să căutăm în profunzime sensurile și motivațiile care ghidează comportamentele celorlalți. 

Evenimentul a fost moderat de Alexandra Damian, specialistă în comunicare și cofondatoare a proiectului HungaRomânisme. A fost o discuție care nu doar ne-a provocat să înțelegem mai bine dinamica încrederii în România, ci și să ne întrebăm în ce fel ne influențează ea viața cotidiană, alegerile și relațiile.