Reading time: 6 minutes
Pe 12 decembrie, seria Transylvania Lectures, organizată de Mathias Corvinus Collegium (MCC), a găzduit o discuție captivantă despre intersecția dintre totalitarism, artă și drept. Prof. Dr. Giacomo Pace Gravina, istoric al dreptului de la Universitatea din Messina, și Prof. Dr. Emőd Veress de la Universitatea Sapientia au analizat modul în care regimurile totalitare – în special Italia fascistă sub Mussolini și România comunistă sub Ceaușescu – au utilizat arta și cadrul juridic pentru a controla narațiunile sociale și a-și consolida puterea.
Arta ca instrument de propagandă și control în Italia fascistă
Conferința a subliniat modul în care liderii autoritari și-au construit personalitățile publice și au impus conformitatea ideologică printr-o strategie dublă de manipulare culturală și reformă juridică. Regimul lui Mussolini a exemplificat acest lucru prin arhitectură monumentală, artă propagandistică și coduri juridice inspirate din tradițiile romane, toate menite să legitimeze autoritatea sa și să reînvie imaginea Imperiului Roman. Statui, mozaicuri, picturi și filme l-au prezentat pe Mussolini ca un împărat roman, un apărător al Islamului sau un fermier care conduce Italia spre auto-suficiență. Fiecare imagine a contribuit la construirea unei narațiuni de putere, unitate și ambiție imperială.
Arhitectura monumentală a devenit, de asemenea, un instrument esențial pentru propaganda fascistă. Proiecte precum districtul EUR din Roma, proiectat pentru Expoziția Universală din 1942 (anulată din cauza celui de-al Doilea Război Mondial), au simbolizat o combinație între design modernist și estetica imperială romană. Palatul Civilizației Italiene, numit adesea „Colosseumul Pătrat,” a întruchipat idealurile fasciste de forță, ordine și productivitate, glorificând în același timp forța de muncă într-un sistem corporatist.
Relația fascismului cu arta nu s-a limitat la glorificare, ci a inclus și cenzura și controlul. Regimul a etichetat artiștii nonconformiști drept producători de „artă degenerată,” reprimând orice expresie creativă care devia de la idealurile fasciste. În același timp, lucrările care se aliniaseră viziunii regimului – fie prin teme naționaliste, fie prin reprezentări abstracte ale justiției, muncii și legislației – au fost sărbătorite și comandate.
Italia fascistă a folosit, de asemenea, arheologia și restaurarea pentru a-și afirma identitatea imperială. Săpăturile siturilor romane din țările mediteraneene au fost prezentate ca dovezi ale dreptului istoric al Italiei la dominația în regiune. Restaurarea monumentelor antice, împreună cu construcția celor noi, au servit la cimentarea legăturii ideologice a regimului fascist cu gloria Romei.
Discuția a subliniat rolul artei ca vehicul pentru mesaje juridice, adesea mascând desființarea normelor democratice. Invitații au analizat reinterpretarea dreptului roman în Italia fascistă, care a transformat simbolurile juridice în instrumente ale regimului autoritar. Regimul lui Mussolini s-a bazat puternic pe însușirea istoriei și dreptului roman pentru a proiecta continuitate și legitimitate. Dreptul roman a devenit un instrument retoric menit să ascundă erodarea principiilor democratice și impunerea controlului autoritar. Așa-numitele „Coduri Mussolini,” inclusiv Codul Civil din 1942, au fost prezentate ca extensii moderne ale tradițiilor juridice romane, aliniind Italia fascistă cu măreția Romei antice. Reformele juridice, cum ar fi reintroducerea pedepsei cu moartea și înființarea Tribunalului Special pentru Apărarea Statului, au fost ambalate în limbajul justiției și al interesului național, deși adevăratul lor scop era reprimarea opoziției.
Comunismul modelând România
România lui Ceaușescu a adoptat practici similare, îmbinând retorica naționalistă cu arta controlată de stat pentru a manipula percepția publicului și istoria. Ambele regimuri au demonstrat cum dreptul și arta pot converge, nu ca instrumente ale justiției sau creativității, ci ca unelte ale opresiunii și controlului.
Comunismul românesc, spre deosebire de fascismul italian, a fost influențat în mare parte de factori externi, în special de ocupația sovietică a României după cel de-al Doilea Război Mondial. Partidul Comunist, anterior o mică grupare izolată cu mai puțin de 2.000 de membri, a ajuns la putere exclusiv datorită prezenței Armatei Roșii. Nicolae Ceaușescu, membru al mișcării comuniste, a ajuns să domine un regim care a căutat să controleze fiecare aspect al vieții – politica, cultura, mass-media și economia.
Statul a urmărit naționalizarea agresivă a industriilor, colectivizarea agriculturii și introducerea unei economii centralizate, ștergând aproape complet proprietatea privată. Serviciile secrete au jucat un rol esențial în menținerea controlului prin supraveghere și intimidare. O trăsătură distinctivă a comunismului românesc a fost îndepărtarea de retorica internaționalistă a marxism-leninismului, adoptând o abordare intens naționalistă, mai ales în timpul conducerii lui Ceaușescu.
Deși regimul promitea progres și dezvoltare, acesta a fost marcat de rigiditate și stagnare. De exemplu, deși România a introdus trei constituții și numeroase amendamente, aceste schimbări nu au avut niciun efect real asupra structurii puterii. Propaganda regimului a pictat o imagine a dinamismului și progresului, dar realitatea era cu totul alta.
Ascensiunea lui Ceaușescu la putere în 1965 a inaugurat o perioadă de cult al personalității exacerbat. Arta și simbolismul juridic au fost utilizate intens pentru a-i legitima autoritatea. Picturile îl reprezentau adesea ca pe o figură divină alături de eroi istorici, întărindu-i infailibilitatea presupusă. Artistul Sabin Bălașa, adept al „romantismului cosmic,” a jucat un rol semnificativ în crearea acestor reprezentări mitologice. În contrast, artiști precum Corneliu Baba au criticat subtil regimul, folosind lucrări alegorice precum Regele nebun pentru a contesta conducerea lui Ceaușescu.
Construcția Parlamentului României, sau Casa Poporului, a exemplificat puterea nelimitată a regimului. Construită în anii 1980, în mijlocul unei crize economice, structura masivă a fost un simbol al dominației autoritare și al disprețului față de drepturile omului. Munca forțată și exproprierile masive au dus la strămutarea a zeci de mii de oameni, iar întregi cartiere din București au fost demolate. Lipsa de responsabilitate pentru morțile și suferințele cauzate de acest proiect rămâne o amintire dureroasă a abuzurilor regimului.
Revoluția din 1989 a marcat sfârșitul regimului lui Ceaușescu, dar nu a reușit să dezrădăcineze structurile mai largi ale puterii, foști membri ai Partidului Comunist păstrând influența. Epoca totalitară a lăsat urme adânci în societatea românească, cu probleme nerezolvate de responsabilitate, abuzuri ale drepturilor omului și o moștenire a propagandei autoritare.
Conferința s-a încheiat cu o reflecție asupra redescoperirii operelor din perioada fascistă, subliniind importanța studierii acestor artefacte culturale nu pentru a glorifica trecutul, ci pentru a analiza critic mecanismele dictaturii. Acest lucru servește drept reamintire a necesității de a proteja valorile democratice și de a preveni repetarea istoriei.
